16 martie 2013. M-au vizitat ieri două irezistibile ziariste de la „Adevărul”: Simona Chiţan, entuziastă şi ironică în acelaşi timp, bine informată, de o vitalitate care se transmite celor din jur, şi Iulia Roşu, o fată cu figură angelică, de care ascultă – aşa acum ascultă tigrii fioroşi de o dresoare delicată – camerele de luat vederi, aparatele de fotografiat, laptop-urile, cardurile şi stickurile.

Cele două tinere, ziariste talentate şi superprofesionalizate, sunt capabile să obţină mărturisiri complete de la oricine, chiar şi de la statuia lui C.A. Roseti din piaţa cu acelaşi nume. În aceste condiţii au declanşat şi în mine dorinţa de confesiune, ceea ce mi se întâmplă rar, chiar dacă nu sunt (încă) o statuie. Plecând de la constatarea că atât la întâlnirile mele cu publicul, cât şi în ceea de scriu se observă plăcerea cu care explic probleme complicate ale literaturii pe înţelesul tuturor, Simona Chiţan şi Iulia Roşu m-au întrebat de ce nu sunt profesor universitar.

Ce întrebare! Am simţit o durere violentă în piept, ca şi cum mi s-ar fi deschis o rană veche, făcută de o săgeată cu sute de ani în urmă, când luptam, sub flamura lui Ştefan cel Mare, cu turcii.

Tocmai asta am visat încă din studenţie, să fiu profesor universitar!

Aş fi vrut să fac uitată întrebarea interlocutoarelor mele, dar astăzi, la festivitatea de constituire a alianţei politice PNŢCD – Forţa Civică, m-a văzut şi a venit să-mi strângă mâna Mihai Răzvan Ungureanu însuşi (ce bucuros am fost!), care mi s-a adresat cu formula „Ce mai faceţi, domnule profesor?” Nu era momentul potrivit să-i explic lui Mihai Răzvan Ungureanu că nu sunt profesor (se grăbea să semneze cu Aurelian Pavelescu documentul de constituire a alianţei). Dar mi-am adus aminte că peste tot unde mă duc, la întâlniri cu publicul, la emisiuni TV sau chiar pe stradă, oamenii consideră ceva de la sine înţeles