Joia trecută a fost o zi cu o simbolistică specială pentru mine. Dimineaţă, încălţat în cizme de lucru şi cu casca de protecţie pe cap, însoţeam partenerul din construcţii pentru o organizare de şantier.

După doi ani de planificare pun cu mândrie canciocul cu ciment la temelia a două obiective cu specific industrial, o platformă logistică regională şi un centru de cercetare-dezvoltare - şi foarte interesant, cea mai tare senzaţie pe care am încercat-o dând cu lopata a fost sentimentul patriotic că desfid astfel de două ori detractorii României, o dată că investiţiile continuă şi a doua oară, că sunt condiţii pentru a se face investiţii în cercetare. După-amiază a fost mai dificil pentru omul de execuţie din mine. Asta pentru că, participând la discuţiile prilejuite de lansarea raportului Societăţii Academice Române (ca de obicei excepţional), am asistat la o dezbatere stufoasă de analiză macroeconomică şi politică fiscal-monetară, dificil de înţeles pentru nespecialişti şi ruptă de realitatea concretă a problemelor omului de operaţiuni - au participat la ea, între politicieni, analişti şi consultanţi de ieri şi de azi care ne convingeau că obiectivul comun este să facem ca să fie bine ca să nu fie rău. Nu eram pregătit, venind din linia frontului reindustrializării, să asist la încă o discuţie politizată despre reforme strcuturale, deficite macro, împrumuturi de pe pieţele valutare internaţionale, despre dacă sunt bune sau nu acordul cu Fondului Monetar Internaţional sau regionalizarea sau aderarea la zona euro.

Breaking news este că nu se mai găseşte personal calificat pentru operaţiuni industriale. Dezindustrializarea României a dus la dispariţia interesului dezvoltării oamenilor pentru astfel de activităţi. Dar avem o discuţie supramediatizată despre clasa 0 sau clasa I. Realitatea dureroasă este că industria chimică e profund vulnerabilizată