La 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, trecea în eternitate, la Paris, marele sculptor Constantin Brâncuşi. De atunci au trecut aproape şase decenii, dar OMUL care a deschis căi nebătătorite în sculptura modernă a lumii este venerat peste tot în lume.
Mai puţin decât s-ar cuveni în ţara lui, România, pe care a iubit-o cu toată fiinţa sa de „cobiliţar oltean” pentru care Hobiţa-Gorjului rămăsese un lucru sfânt!
O succintă „radiografie” a vieţii acestui ţăran filozof şi sculptor genial ne dezvăluie o personalitate cu totul ieşită din comun. Ca buzoian, m-am mândrit întotdeauna cu faptul că marele artist şi-a legat pentru eternitate numele său de cel al oraşului meu.
Trecând peste „odiseea” monumentului funerar „Rugăciunea” din Cimitirul „Dumbrava” – Buzău, jefuit de câţiva ani de nemernici pentru care opera de artă nu reprezintă nimic, ci doar un mod de a face o afacere mai mult sau mai puţin bănoasă.
Despre cele întâmplate la Buzău în anul de graţie 1995 am publicat în cotidianul „Opinia” câteva episoade pe care le-am considerat şi le consider un îndreptăţit rechizitoriu la adresa celor care trebuiau să ocrotească şi să apere cu străşnicie valorile spirituale ale neamului nostru. Dar, unde iubire nu e, nimic nu e!
Acum, la 56 de ani de la trecerea marelui gorjean la cele veşnice, ne încumetăm să facem o scurtă incursiune în existenţa fabuloasă a acestui genial oltean, din care vă prezentăm, astăzi, partea a doua.
De la Bucureşti la Paris, pe jos, în doi ani
Aflat într-o continuă căutare de sine, stăpânit de neastâmpărul vital oricărui artist de geniu, Constantin Brâncuşi pleacă din Bucureşti spre Paris în anul 1902. Va parcurge distanţa pe jos, în doi ani. Va fi însoţit de fostul său coleg de la Belle-Arte, Petre Neagoe, ardelean din Făgăraş, absolvent al clasei de pictură. Distanţa va fi parcursă în