Regândirea şi restructurarea administraţiei publice pe o logică regională ar fi o provocare majoră chiar şi pentru ţări mult mai bine guvernate decât România.

De o bună bucată de vreme, vedem cum în România idei şi proiecte principial corecte, care funcţionează cu succes prin alte părţi, eşuează lamentabil la noi. Un exemplu notoriu, dar deloc singular, e votul uninominal. Şi nu e vorba aici de anomalia creşterii semnificative a numărului de parlamentari ci de calitatea şi mai ales de motivaţiile celor care îşi propun să ajungă în Parlament. Politicienilor de carieră li s-au adăugat, de exemplu după ultimele alegeri, tot felul de personaje care având resurse financiare îşi pot finanţa campania cu scopul aproape deschis declarat de a fi în măsură să deschidă singuri uşile care le servesc interesele de afaceri.

Ultimul demers politic major care are toate şansele de a confirma o dată în plus această observaţie este regionalizarea. Ideea în sine are o justificare solidă. În forma actuală, judeţele sunt structuri teritoriale mult prea mici nu doar din perspectiva atragerii fondurilor europene, argument adesea invocat în cursul discuţiei pe acest subiect, ci şi din aceea a capacităţii de administrare. Sunt destule judeţe nu doar foarte sărace dar care pur şi simplu nu dispun de resursele umane necesare pentru gestiunea cât de cât decentă a treburilor publice. Regionalizarea are sens şi din perspectiva demersului de descentralizare, un alt principiu fundamental corect implementat cu succes în majoritatea democraţiilor funcţionale. Nu întâmplător, chiar şi în acest moment segmente de activitate precum serviciile de poştă, căile ferate sau „Apele Române“ sunt structurate operaţional la nivel teritorial pe regiuni care nu se suprapun peste judeţe.

În ultima vreme, mari campioni ai regionalizării au devenit câţiva dintre cei mai cunoscuţi baroni locali î