În urma alegerilor parlamentare din Italia, o binecunoscută teză a redobândit pe alocuri avânt: nu probleme domestice, ci o politică unilaterală de austeritate, impusă din exterior, ar fi condus la rezultatul electoral. Acest „curs al austerităţii“ ar fi fost sancţionat la alegeri. Creşterea ar putea fi generată rapid şi comod prin intermediul unor programe finanţate din datorii publice.

O astfel de opinie este greşită din două aspecte. Mai întâi, până la ora actuală, în ţările zonei Euro, deosebit de grav afectate de criză, au fost alese aproape pretutindeni guverne care urmăresc în ţările lor un curs solid al stabilităţii. Acest lucru este valabil pentru Spania şi Portugalia, în egală măsură ca şi pentru Irlanda şi Grecia. Şi noul guvern din Cipru a anunţat reforme structurale. Până şi în Italia însuşi Silvio Berlusconi a sprijinit cursul reformator al lui Mario Monti, chiar dacă a făcut-o târziu şi doar cu anumite rezerve.

În al doilea rând, într-adevăr, poate perechea de termeni „austeritate sau creştere” se pretează ca termen de luptă politică, dar nu reuşeşte să descrie alternative reale. Cel care susţine că austeritatea şi creşterea ar fi diferenţe insurmontabile, acela pleacă şi de la premisa că creşterea s-ar putea produce doar prin noi datorii. Or noi ştim de mult: cheltuielile de la buget făcute pe datorie pot, în cele mai bun caz, da naştere unor focuri de paie conjuncturale, fără să aibă, desigur, puterea de a declanşa o revigorare durabilă. Ba din contră: în contextul unor datorii suverane în continuă creştere se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la momentul adevărului, mai precis atunci când pieţele, în calitate de creditori, îşi pierd încrederea în capacitatea de a suporta datoriile. Pentru un stat nimic nu este mai grav decât de a intra într-o stare de maximă dependenţă de pieţele financiare.

Anul 2013 ar putea deveni pentru