E indeobste cunoscut ca atunci cand valorile sociale si culturale sunt bulversate, este extrem de important sa exprimi cu claritate principiile pe care le consideri importante pentru evolutia ta ulterioara, ca individ, ca grup ori comunitate. In timpuri mai indepartate, asa au procedat Mihai Kogalniceanu sau Titu Maiorescu, iar mai aproape de noi, Ion Ratiu, printre altii.

Doua motive m-au facut sa-mi pun serioase intrebari asupra a ceea ce ma indeamna sa nu parasesc spatiul public romanesc de exprimare.

Primul se refera la propria identitate. Eu pe cine reprezint ? In numele cui vorbesc ? Sunt singura sau mai sunt si altii ca mine ? De ce nu tac mai bine sa-mi vad de treaba ? De ce ma incapatanez sa continui acest du-te vino intre doua societati atat de diferite cum sunt cea romana si elvetiana ? As putea foarte bine, de exemplu, sa ma situez in afara României si sa dau sfaturi. E o atitudine care «se poarta» si care, in timp, poate aduce si ceva capital de simpatie. De ce refuz o asemenea pozitie destul de confortabila in cele din urma ?

Andrei Plesu, care imi e adesea ghid pentru asemenea intrebari incurcate, are obiceiul de a imparti România postcomunista in cei traumatizati de comunism si «vitelusii veseli», cu scoala in Occident, inzestrati si cititi, dar care nu preiau comunismul din istoria locala, ci din ideologia stângii universale.  O parte din mine e in prima categorie, iar alta parte in a doua. Aproape ca-mi vine sa ma definesc ca fiind «traumatizatul vesel».  Caci am trait comunismul pana la capat, inevitabil trauma exista. In acelasi timp, am facut scoala in Occident si nu-mi lipsesc nici lecturile «trendy».

Al doilea motiv e legat de interactiunea cu cei care, vremelnic, intra in universul meu de ganduri, citindu-mi textele. Multi, putini, cati sunt de fiecare data, le multumesc tuturor, fie ca ma privesc cu simpatie, ma criti