După plecarea lui Nicolae Titulescu de la Externe în 1936, România n-a mai jucat vreun rol important pe scena politică europeană, iar după referendumul din vara trecută liderii, parlamentarii şi diplomaţii români lasă în străinătate impresia că provin dintr-o ţară fără identitate, părăsită undeva la marginea Europei.
Cum trec graniţa, mai marii noştri îşi pierd brusc aplombul, uitându-şi misiunea de a reprezenta cu cinste şi mândrie interesele naţionale şi comportându-se de parcă s-ar fi molipsit de sindromul copilului abandonat. De demonstrat.
Diplomaţie fără spor
Situaţia aceasta nu e de azi, de ieri, ci s-a făcut vizibilă imediat după revoluţie. Încă de atunci, negocierile cu diferite entităţi europene şi internaţionale au evidenţiat lipsa de curaj şi neprofesionalismul nostru, căci mai tot ce s-a stabilit atunci astăzi constituie o povară, fie în domenii politice, fie în cele economice. Speculându-ne maleabilitatea, nobleţea cuminţeniei şi a ascultării, destui lideri străini, ca nişte fraţi mai mari, s-au grăbit cu sfaturile şi chiar cu indicaţiile preţioase, unele dintre ele atentând la suveranitatea naţională sau constituind amestec în treburile interne. Principii cu care văd că ne este tot mai ruşine.
Cu câţiva ani în urmă, şi chiar la ultimul Consiliu European, am avut ocazia să admirăm prestaţia preşedinţilor cehi şi polonezi, sau a prim-miniştrilor maghiar şi grec, care, cu o demnitate firească în astfel de situaţii, au sărit în apărarea interesului lor naţional. Curajul şi siguranţa lor le-a adus câştig de cauză, deşi la început nimeni nu le dădea vreo şansă.
Încă un sindrom
Nici vorbă de aşa ceva în demersurile externe ale României. Din contra, sindromul copiilor abandonaţi se accentuează: apar depresii, tristeţi (ne)justificate, senzaţia de culpabilitate, iar actul reprezentării nu mai are mult şi dev