Nu e doar Adrian Năstase în povestea asta. Rămân după el, îndărătul gratiilor, nişte oameni.Şi nu despre vinovăţiile lor discut aici, ci despre soarta lor şi despre ce e în mintea lor acum, când l-au văzut ieşit pe cel datorită căruia ei încă mai sunt acolo pentru mai bine de cinci ani.

Telenovela în care joacă de câteva luni Adrian Năstase are aproape tot tot ce-i trebuie ca să aibă succes de box-office: un politician trimis la zdup, un foc de pistol în sufragerie, vine salvarea, nino-nino!, pleacă salvarea, nino-nino!, vine poliţia, nino-nino!, pleacă poliţia, nino-nino!, blogosfera beleşte ochii ori de câte ori scrie condamnatul ceva pe blog şi-i soarbe cu nesaţ înţelepciunea, trec săptămânile şi lunile, avocaţii se bat ca leii în instanţe pentru libertate şi liberare condiţionată, numără zilele, orele şi minutele prestate în folosul comunităţii, televiziunile de ştiri dau periodic în icter de atâta galben-breaking-news, vine procesul, vine sentinţa, vine recusrul, vine iar sentinţa şi gata, politicianul iese de la gherlă, dă câteva bezele, în ropot de aplauze puternice, prelungite, şi pleacă, misterios, într-o direcţie necunoscută, nino-nino!... Ufff...

Din filmul acesta lipseşte ceva. Căinţa. Şi nu, nu e vorba de acea căinţă de care tot auzim prin sălile de judecată, cuprinsă în sintagma „inculpatul regretă faptele”, care de multe ori e doar o ipocrizie menită a atrage o pedeapsă mai uşoară. E evident de mult că Adrian Năstase nu va spune niciodată asta, el va fi veşnic convins că i s-a făcut o mare nedreptate, că a fost un proces politic, iar dacă prin absurd – deci prin absurd! – să zicem că ar fi greşit pe ici, pe colo, e inadmisibil ca un om politic de anvergura sa să fie condamnat la închisoare cu executare. Căci uite – scrie Adrian Năstase pe blog – „în niciuna din ţările civilizate, în cazurile Nixon, Chirac, Kohl, Ayrault, Juppeé, sau