N-am văzut niciodată cum se desfac mugurii în frunze.

Oricât am pândit în copilărie mo­­mentul acela, oricât am aşteptat înfrigu­rată lângă tufele de mălin sau lângă cele de corn, n-am prins clipa în care, de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Numai ce mă trezeam în câte o dimineaţă şi vedeam că primă­vara a sosit deja, căci, privită din pragul casei, pădurea părea acoperită de un văl verzuliu, ce tremura uşor în bătaia vântului. În fiecare an se întâmpla la fel. Primă­vara mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultu­oasă, cât vedeai cu ochii. Lumea părea alta, ieşită pe tă­cute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte de februa­rie, din ploile iuţi şi scurte, amestecate cu fulgi răzleţiţi, aduşi de vânturi dinspre munte. Nu era mare lucru la o primă vedere, curtea părea neschimbată, cuşca câine­lui, la locul ei, oalele de lut înşirate cu gura în jos în parii gardului, motanul plictisit pe scara ce urcă în pod. Toate păreau cele ştiute, numai că aerul era altfel, mai uşor şi mai străveziu cumva şi se mai arătau şi alte sem­ne, din care înţelegeai că ceva, ceva s-a întâmplat, to­tuşi. Poate, un freamăt de crengi, poate, o lumină piezi­şă care aluneca pe un perete al casei, zgomotul apelor în care se scurgeau zăpezile, felul în care ne saluta Pe­trea poştaşul, zborul păsărilor, ori poate doar bucuria cu care pământul primea, deopotrivă, ploile şi soarele.

Ploaia

Ştiu că atunci era îmbrăcat într-o pelerină mare, neagră, şi avea un capişon ascuţit pe cap. Părea că e cocoşat, căci sub pelerina care aproape că atingea pământul, ţinea în spate rucsacul albastru, ce avea două dungi late, verzi. În el, la fiecare sfârşit de săptămână, îşi aducea hainele la spălat, de-acolo, de la oraş, unde făcea el şcoală. Şi într-un buzunar mic, lateral, căutam eu mereu, de cum ajungea acasă, bomboanele pe care m