Cititorilor pasionați de epicul pur, nerăbdători să alunece pe suprafața întîmplărilor, romanele lui Norman Manea nu li se vor deschide prea ușor. Nu că ar fi plicticoase, așa cum invocă unii. Doar că disparitatea dintre epic și discursiv solicită un efort consistent. Scriitor reflexiv, Norman Manea și-a asigurat încă din anii ’70 amprenta specifică, sfidînd așteptările de atunci (și, culmea, chiar pe cele ale altora de acum) printr-o scriitură sofisticată, problematizantă.
În Zilele și jocul (1977), nu sînt de găsit conflicte spectaculoase, antrenante, ci așezate și lente observații adînci ale psihicului uman, captiv într-o lume în care nu-și poate găsi propria identitate. Ca și în celelalte volume încadrabile în ciclul Variante la un autoportret, și în Zilele și jocul accentul cade pe trauma individuală, pe interminabile risipiri și contractări de sine. Norman Manea împărtășește experiențele unui tînăr inginer, Ben Despina, condamnat de sistemul comunist să revină, după studii, în orașul natal, pentru a se angaja într-o fabrică. Dificultatea de a se reintegra, forțat de împrejurări, într-o lume din care se dorise smuls este potențată de o poveste sentimentală din trecut, încă neîncheiată, doar suspendată, și de altele abia începute, lipsite însă de perspectivă. Sînt firele unei intrigi care să susțină o minimă istoricitate fundamentală, pretexte exterioare necesare căutării identității și înțelegerii mecanismelor sociale, într-o perioadă în care nu este permis „nici măcar un grad de libertate“, interioritatea fiind adevărata animatoare a faptelor. O „încetineală suspectă“ învăluie totul, iar cititorul ia contact mai ales cu atmosfera și cu detaliile în mijlocul cărora tînărul înstrăinat, aflat cu un picior în cărți și cu unul în viață, se tot caută în spatele măștilor. Revenirea sa trece în ochii celorlalți drept un biet refugiu, în timp ce tînărul se l
