Ne-am obişnuit ca în România să se întâmple de toate, situaţie care a dus cu timpul la o scădere a capacităţii de reacţie. Faptul că o elevă româncă de 15 ani, din Covasna, a ajuns să fie ameninţată atât de conducerea şcolii, cât şi de persoane private pentru că a purtat o bentiţă tricoloră în "sfânta" zi de 15 martie, ziua maghiarimii, arată terenul pierdut de români în propria lor ţară. Şi alţi colegi ai ei au purtat însemne tricolore de 15 martie, dar ea se pare că a "recidivat", ceea ce a stârnit şi mai tare discriminarea la care sunt supuşi românii în Harghita şi Covasna. În aceste condiţii în care românii au ajuns să fie ai nimănui, în propia lor ţară, aproape că-i înţelegi pe cei care vorbesc de autonomie. Oamenii se simt puternici acolo, stat în stat, terorizează români, de ce n-ar pretinde tot mai multe?

De fiecare dată când s-a abordat delicata relaţie româno-maghiară, discursul a încremenit mereu într-un clişeu mincinos. Şi anume acela că politicienii bagă zâzanie pentru a-şi crea electorat, când de fapt oamenii simpli n-au nimic unii cu ceilalţi. Sigur că şi politicienii pun paie pe foc, dar asta înseamnă că focul există, că arde mai mocnit sau cu vâlvătaie, el tot există. Sunt nenumărate incidentele din zonele cu populaţie maghiară semnificativă, unde au avut şi continuă să aibă loc şicane care confirmă tensiunea latentă dintre cele două părţi. E falsă ideea cum că totul e la nivel de politicieni. Aceştia miros întotdeauna prada electorală şi se aruncă asupra ei, dar conflictul istoric există şi nu l-a inventat nimeni. Însă dacă de-o parte maghiarimea războinică vine cu insolenţa de-a sfida statul faţă de care are obligaţii, dar care îi şi oferă drepturi cu nemiluita, de cealaltă parte avem şi datul din umeri tipic românesc. Ne tot spun paiaţele noastre politice că e bine să ne purtăm cu mănuşi şi să fim concesivi cu partea maghiară belicoasă