În ultimii ani, s-au putut vedea în presa culturală tipărită și mai ales în online mai multe comentarii acide ale unor tineri scriitori la adresa establishmentului; iar criticii literari văzuți ca parte a acestuia (de la Nicolae Manolescu la subsemnatul) au fost trecuți prin toate registrele: de la insulta groasă, de o mahalagească puritate poetică, la cel al rejectării elaborate și reci.

Dacă destui cititori s-au oripilat, iar revistele respective s-au simțit obligate să se delimiteze de cele publicate prin note redacționale, eu am urmărit aceste „atacuri“ cu relaxare și chiar cu plăcerea (recunosc) de a le întreține. Căci „atacul“ unui tînăr scriitor este important și semnificativ din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, el semnalizează – chiar dacă în negativ – locul și rolul criticului în sistem; nimeni nu pierde timpul cu comentatori marginali. Cu cît un critic stîrnește mai multă „furie“, cu atît textele lui generează un anume interes și contează în literatură. E. Lovinescu a fost, probabil, cel mai insultat reprezentant al nostru. Nu e nimic surprinzător aici: e vorba despre criticul care a structurat, din interior, o epocă literară. Apoi, la o lectură atentă, sub „atacul“ scriitorului asupra criticului se poate vedea ceea ce primul îi recunoaște celui de-al doilea, printre rînduri sau în unele dintre acestea. E mai importantă această recunoaștere decît o dizgrațioasă lingușeală, făcută pentru a obține o cronică și un locșor în istoria literaturii. În fine, dar nu la urmă, criticul este mai „rece“ decît cel mai calculat scriitor, prin specificul profesiunii sale și prin durata exercitării ei. În timp ce scriitorul se exprimă întotdeauna din interiorul viziunii sale, lăsîndu-se purtat și vorbit de aceasta, criticul e obiectivat și aproape impersonalizat, ieșind cu ușurință dintr-un discurs orientat și unic pentru a înr