Stăm în pat. Mă uit la tălpile ei. Acelaşi contur, aceleaşi degete, seamănă cu tălpile mele. Este a mea. Fata mea. Iar tălpile mele, abia acum le recunosc, sunt ale tale, dragă mamă. Dar ea nu ştie de unde le are, pentru că ea nu te-a văzut niciodată.

Stăm în pat. Ea răsfoieşte un „Carnet de elev“. Este carnetul meu din clasa a II-a. Îmi verifică notele. Nu mă laud. O las să le descopere aşa cum mi-a descoperit undeva, în bibliotecă, acest carnet de demult (1971). Nici nu încerc vreo comparaţie cu „Minus FB sau FB“ pe care îl ia pentru o dictare sau pentru o temă la matematică. O las să citească în tăcerea mea. N-o încurajez să facă vreun comentariu, deşi aş putea s-o provoc: „Uite ce bine a învăţat tata!“ sau „Ce deştept a fost tata!“ Dar tu ştii mai bine cum am învăţat.

Ea se plictiseşte şi închide carnetul. Eu îl deschid la pagina 3. Citesc titlul: „Îndatoririle elevului“. Parcurg introducerea: „Elevul are îndatorirea fundamentală să iubescă patria noastră, Republica Socialistă România, să dovedească dragoste şi devotament faţă de partid, pentru cauza socialismului şi comunismului, prin atitudinea lui faţă de învăţătură şi muncă, prin întreaga sa comportare în şcoală şi în afara şcolii, prin preţuirea tradiţiilor glorioase de luptă ale poporului pentru eliberare naţională şi socială, prin participarea la acţiunile patriotice.“

Uite că „îndatoririle“ astea le-am uitat! şi prima grijă este să-mi amintesc dacă mi-am iubit patria de atunci, Republica Socialistă România. Poate că am iubit-o, dar nu mai ţin minte. şi partidul, am dovedit dragoste faţă de partid, pentru „cauza socialismului şi comunismului“? Tu mi-ai putea spune. Pentru că aceste note vechi nu pot să dovedească dragostea mea faţă de RSR sau „devotamentul faţă de partid“. Chiar aşa, ce fel de şcoală a fost şcoala mea?

Stăm în pat. Ea răsfoieşte un «Carnet de elev». Es