Mă trezesc la 9:45 când ar fi trebuit să fiu deja la slujbă. Probabil că un ungur iar a venit noaptea şi-a oprit alarma.
Mă îmbrac repede, ies în stradă şi tuşesc: e plin de praf în faţa casei mele, iar maşinile care trec îl ridică în mici tornade pline de hârtii, păr de câine şi frunze de astă-toamna. Blestem încă o dată ungurii (care vin noaptea cu saci şi-l aruncă aici, după care dispar în maşini cu număr de Covasna!).
Mă urc în metrou şi mă dau jos fără portofel. Până la prânz, sunt sigur că e deja la Budapesta.
Ies din metrou, am 200 de metri şi două haite de câini vagabonzi. Ungurii îi prăşesc în secret într-o bază de la marginea Bucureştiului şi-i învaţă să sară la tricolor. Al meu e în buzunar, dar îl simt cumva!
Ajung la birou, şeful meu mă ia din prima că iar n-am terminat situaţia aia cu stocurile de piese de la atelier. Nu e vina mea: peste noapte, ungurii intră în reţea şi şterg ce muncesc românii. Toţi păţesc aşa, cu excepţia lui Zoltan, care e mereu gata cu tot ce i se cere: pe el îl protejează!
La prânz ies să mănânc ceva. Iau o şaorma, după ce în prealabil îl întreb pe vânzător dacă are magazin şi la Budapesta. N-aş vrea să îi îngraş pe arabii unguri! Ca îi ştiu bine: una, doua, vor Libanul înapoi!
Mă întorc la birou şi două ore dau like-uri la poze cu steaguri tricolore. Tot degeaba: iar îmi cad pe cap 20 de mailuri cu task-uri pentru mâine dimineaţă. Ştiu metoda asta: marile corporaţii din America sunt toate conduse de unguri, care ne înşeală vigilenţa punându-ne la muncă. Dar nu le merge cu mine! 20 de ani n-am facut nimic şi uite: Ardealul e tot al nostru!
Pe la 6, plec acasă cătrănit: iar mi-a făcut morala şeful. Sunt sigur că Ionescu nu e numele lui adevărat. Istvane, Istvane, sa nu crezi ca nu vine răzbunarea!
Ajung la nevastă-mea şi mă apuc, din reflex, să-i număr din nou negii. Doi