În urmă cu vreo șase luni, visam pe acest portal, pentru Salonul de carte, unde România urma să fie invitată de onoare, să-l rog pe Noël Godin, supranumit le Gloupier, supranumit l’Entarteur, să-și trimită unul dintre comandourile lui așa de temute în lumea civilizației și onoarei, să-i azvârle un tort în față lui Victor Ponta, venit moț să reprezinte cultura română la Paris. A fost bine și cum s-au petrecut lucrurile, până la urmă. Deși începuseră deprimant de prost. Întâi catalogul editat de ICR-ul dlui Marga, plin, pe deasupra, de penibile greșeli de limbă franceză, care era de un năucitor… ecumenism. Scriitori aleși pe vremea echipei dlui Patapievici, completați de scriitori agreați de dl. Marga și apoi de o listă suplimentară a Ministerului Culturii. Un ecumenism, nu găsesc alt cuvânt, de vârste, de orientări estetice, de valoare, de notorietate în exterior, în fine, de opțiuni politice. Fiindcă, nu-i așa, ne-am întors în România la vremurile de odinioară, când cultura era cultură și politica era politică. Când copiii se jucau în nisip de-a literatura și oamenii mari se ocupau de soarta lor cum se pricepeau ei mai bine. Când eticul nu trebuia confundat și amestecat cu esteticul. Exit lecția Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, cu est-etica lor, exit modelele inconfortabile, dar aflate pe buzele tuturor, câțiva ani după revoluție, ca Șalamov, Soljenițîn, Havel, Thomas Mann, Cseslaw Milosz, Milovan Djilas, exit minima etică pe care și cei mai acomodanți dintre noi o știm, că nu dai mâna chiar cu oricine și nu-ți vezi de carieră chiar cu orice preț. Deprimant, deznădăjduitor.

Și dintr-o dată, fără nici un semn prevestitor pe cerul dimineții ei gri, Mircea Cărtărescu made my day, ca să zic așa: o știre pe Mediafax anunță că marele scriitor s-a retras din jenanta broșură, cu grația pură a personajelor lui din Levantul. Mircea Cărtărescu nu se duce la