Despre restaurantul „Odobeşti” s-a scris şi s-a vorbit mult în ultimul timp. Unii l-au ridicat în slăvi, considerându-l cea mai elegantă „prăvălie” de pe Calea Moşilor, găsindu-i termeni de comparaţie cu „Athenee”, „Cina”, „Capşa”, „Bucureşti” etc.
Alţii, dimpotrivă, i-au contestat vehement atuurile, apreciind că totul nu-i decât o farsă pe banii fraierilor, adică ai clienţilor. Citeam deunăzi într-o revistă ce se vrea de „cinci stele”, că aici totul e „spoială”, că aparenţele înşeală, iar preţurile îţi taie răsuflarea, ca să nu mai vorbim de lipsa de profesionalism a personalului! Unde să fie adevărul, mi-am zis? Nu-i mai puţin adevărat că ori de câte ori treceam pe Calea Moşilor, trăgeam discret cu coada ochiului spre cei care, degajaţi şi volubili, parcă lipsiţi de griji, intrau în local ori ocupau loc pe terasă, la mesele de un alb strălucitor, peste care, asemenea unor „sombrero” uriaşe, tronau umbrelele „Marlboro”. Deşi restaurantul mă atrăgea ca un magnet, îl priveam ca pe un lucru interzis. Mă obsedau zvonurile despre preţurile astronomice practicate aici.
Totuşi, într-o zi, îmi iau inima-n dinţi, ceva bani în buzunar (pentru orice eventualitate) şi purced spre respectivul local. E o seară liniştită de iulie. Asfaltul oraşului emană nemilos căldura înmagazinată în timpul zilei. Simt cum broboanele de sudoare îmi alunecă nestingherite pe frunte, pe gât. Îmi desfac nodul de la cravată. E aproape zece seara. Ajung în dreptul intrării principale, o intrare discretă, anonimă. Un vas de stejar lăcuit, în care se răsfaţă o floare exotică, cu frunze ca nişte aripi de acvilă regală, te îmbie, totuşi, spre uşa restaurantului. Pe peretele din dreapta, într-o placă de marmură albă sunt săpate, în relief denumirea restaurantului şi anul înfiinţării – 1911! Aşa-zisul hol de intrare, unde până mai ieri se vindeau ţigări şi brichete, e complet degajat, ta
