Am fost la începutul lunii trecute martora unei situaţii pentru care nu eram deloc pregătită. M-am uitat acolo, în sufletul lor şi am realizat cât de bogată sunt ca om, ca existenţă, ca femeie, ca tot. Am păşit pragul Centrului de Bătrâni Novaci, care desigur, se va închide fără doar şi poate deşi nimeni nu vrea să recunoască „oficial” acest lucru. Zeci de bătrâni care în ciuda faptului că nu pot vorbi, pentru că tremură din toate încheieturile, ştiu să plângă, înţelegând prin plânsul lor cât de gravă este situaţia de acolo. Cu toate acestea sunt îngrijiţi bine de nişte oameni care se pot numi supravieţuitorii sistemului, pentru că ei, chiar dacă nu şi-au mai luat salariile de luni bune, vin la muncă, vin să aibă grijă de aceşti bătrâni, uitaţi pe alocuri de timp, de prieteni, de rude…de vremea mohorâtă de afară. Am vrut să aflu care este situaţia centrului deşi nu aş fi vrut să mă bag în mocirla şi interesele unor persoane care nu ştiu cât au reuşit să mă convingă de realizările lor „fictive”. Ştiu însă că m-au făcut să înţeleg adevăratul sistem de asistenţă şi protecţie socială, care în momentul de faţă, la Novaci nu există şi sunt sigură că nu va exista niciodată atâta timp când în faţa timpului pierdut bătrânii aceia îngenunchează, sfidând existenţa acestor factori taciţi şi aproape indiferenţi. Nu se vorbeşte mai deloc despre această instituţie serviabilă, nu se ştie cine cum conduce, cine a preluat frâiele sau care va fi viitorul. Care sunt condiţiile, ce le putem oferi acestor bătrâni care „cotizează”, cât mai avem până le vom crea nişte condiţii decente de trai, într-un cămin care nu este cămin. Se ştie doar că aparţinătorii au venit să îşi ia bătrânii, e prea mult spus acasă, şi să o vor face în continuare atâta timp cât taxele mari sărăcesc bugetele familiei. Şi ei pleacă şi merg în căutarea unei alte instituţii, care, vizibil, nu oferă nimic. Am încer