Ar fi bine dacă situaţia Ciprului ar fi doar o chestiune izolată, un moft al Uniunii Europene cu privire la paradisurile fiscale, o măsură de eficientizare economică drept contrabalans pentru împrumutul acordat, însă cred că este vorba despre ceva mult mai profund decât impozitarea depozitelor bancare, şi anume despre punerea în discuţie a fundamentului taxelor şi impozitelor, respectiv a rosturilor şi resorturilor suveranităţii naţionale.

Fie că se vorbea despre federalizarea Europei, fie că se avea în vedere o uniune de state mai profundă economic, politic şi juridic, de fiecare dată două aspecte blocau discuţiile: limitele suveranităţii şi resorturile impunerii. Germania conduce plutonul ţărilor care consideră că trebuie să primească anumite drepturi preferenţiale pentru aportul economic, în timp ce Marea Britania împreună cu Franţa, chiar, sunt ţările care se opun ca aceste drepturi preferenţiale să afecteze în vreun fel suveranitatea naţională cu perspectiva ei fiscală. Discuţiile şi negocierile pentru transformarea Europei într-o instituţie cu un grad de unitate mai accentuată, în care suveranitatea poate fi limitată şi altfel decât prin referendum au eşuat sau au fost puse între paranteze pentru o vreme.

Însă, criza economică a oferit o nouă perspectivă Germaniei, anume posibilitatea de a implementa conceptul de limitare a suveranităţii drept sancţiune respectiv de stabilire a sistemului de taxe şi impozite drept pedeapsă pentru un anumit comportament, să spunem mai puţin riguros în ceea ce priveşte consumul şi economiile. Germania a încercat lucrul acesta cu Grecia, însă firea năvalnică a grecilor a făcut ca Germania sa dea înapoi în demersul său. Prietenia economică dintre Germania şi Rusia raportată la prezenţa masivă a economiilor ruse în Cipru arată gradul de perseverenţă şi dorinţa de reuşită a Germaniei în ceea ce priveşte implementare