Un debut editorial absolut remarcabil este Cîrtița de mansardă, cartea de mici dimensiuni, dar de o energie implozivă a Teodorei Coman. Alegînd să debuteze la 36 de ani, autoarea are o distanță – nu știu dacă „obiectivă“ ori „calculată“ – față de poezia unor autori mai tineri, întinsă pe durata unui deceniu întreg (2001-2010). Iar dacă în această lirică există mai multe tendințe artistice și poetici declarate ori subînțelese, Teodora Coman se distanțează de toate: și de „fracturismul“ anarhist al lui Marius Ianuș, și de autentismul visceral ilustrat de Elena Vlădăreanu, și de „nekropoezia“ Ruxandrei Novac, și de vizionarismul luxuriant al lui Ștefan Manasia. Ce mai rămîne, ca alternativă?
O reflexivitate tăioasă, întoarsă de subiectul poetic asupra obiectului uman pe care el îl constituie; și un transfer de mare subtilitate între termenii realității și cei ai intimității. La „milenariști“, cel mai adesea, traseul era invers: de la eul concret, biologic, asumat și expus în biologia sa, spre spațiul exterior obligat să-l accepte. În Cîrtița de mansardă, și cîrtița, și mansarda sînt figuri ale interiorului și interiorității, în afara (dedesubtul, deasupra) unei realități ce trebuie pusă între paranteze, pentru a descoperi și a scana corpul.
Descoperirea nu e la propriu, dezbrăcare, întrucît corpul feminin nu va fi exhibat ca parte a eliberării de constrîngeri și de tabuuri frecventate încă de generația părinților. Descoperirea este mai degrabă un foraj esențial în existențial, o analiză rece a celor cîteva elemente de bază din care se compun un om și toți semenii lui. Accentul individual dispare, textele configurînd o infrarealitate umană „canonică“, un corp ce ar putea fi al oricui, oricînd, oriunde și care este supus unei disecții revelatoare. Astfel că a folosi termenul „visceralitate“ în legătură cu aceste poeme și cu viziunea care le subîntinde e
