Orice operă există autonom, indiscutabil – dar împlinirea deplină, în cititor sau în privitor, depinde şi de relaţia unică pe care, în mod imprevizibil, excepţional, acesta o stabileşte la un moment dat. Opera se colorează atunci de subiectivitatea sa, care rezonează mai intens sau mai profund decît de obicei. Asemeni celor erotice, există climaxuri ale recepţiei artistice: ele sînt indisociabile de alianţa „dublului“. Opera îşi aşteaptă partenerul şi satisfacţia depinde, în mod diferit, de fiecare dintre noi! Apoi, statuia sau tabloul devin din nou disponibile – asemeni unor curtezane neobosite – în timp ce eu conserv în memorie evenimentul. Îl port în mine, reper definitiv pentru muzeul sau biblioteca imaginară – patrimoniu personal, ce se constituie totodată graţie unor întîlniri cu creaţii exterioare, geniale, ca şi aptitudinii mele de a reacţiona, de a reverbera! Astfel, îmi constitui un capital artistic propriu, al cărui autor sînt, în parte! Prin hazard, căci ea nu are nimic previzibil, această veche convingere s-a reactualizat, privind expoziţia de la Bruxelles, „Watteau şi muzica“. Nu redescopeream nimic în particular, dar, esenţial, descopeream totul, într-o după-amiază înzăpezită!
DE ACELASI AUTOR Chagall şi exilurile sale Semnul cercului Depardieu şi "fugile" unui actor! Hopper, un Antonioni al picturii Brusc, Watteau mi-a apărut ca un precursor al impresioniştilor, ca un pictor a cărui inovaţie nu a fost sesizată deplin. O pictură a eliberării de saloanele cu oglinzi ale Versailles-ului, a părăsirii interioarelor luminate cu sfeşnice aprinse regulat, a perucilor şi a conversaţiilor mondene. La Bruxelles, cînd vedeam schiţat un colţ de peisaj ca în Corot, cînd un cer îl amintea pe Turner – astfel descopeream nevoia lui Watteau de aer liber, de respiraţie şi vegetaţie. Nu-mi erau necunoscute convingerile des repetate privind artificiul acestei