Invitat să contribuie cu un text la volumul omagial care i se dedica în 1942, la iniţiativa lui Pompiliu Constantinescu şi a lui Şerban Cioculescu, Lovinescu trimite colaboratorilor săi o autobiografie spirituală, pe care o semnează Anonymus Notarius.

Faptul, bine cunoscut, a fost adesea interpretat ca o simplă expresie a unei modestii – desigur, jucate de criticul aflat la capătul unei cariere de succes. În realitate, e vorba de un gest ale cărui semnificaţii trebuie căutate cu mult înainte, în chiar arhitectura grupării de la Sburătorul, aşa cum a conceput-o E. Lovinescu. Poza anonimului din 1942 nu a fost nicidecum circumstanţială, ci numai efigia ultimă a unei vechi obsesii. „Anonimii” populează universul Memoriilor lovinesciene1, ei sunt materia discursului evocator sau coroziv prin care criticul îşi descrie contemporanii. Vasta frescă a vieţii literare se construieşte asemeni marilor tablouri istorice, cu mase de figuranţi, prin aglomerarea figurilor indistincte, a celor „fără de nume”. Faptul e uşor de înţeles, nici o reprezentare a furnicarului literar nu se poate face în absenţa minorilor. Ceea ce trebuie însă explicat e posibilitatea ca aceeaşi mască a anonimului să identifice şi pe insignifianţi, şi pe criticul însuşi. Voi începe prin a face o observaţie simplă: într-un fel sau altul, în Memorii toată lumea e măruntă. Însă numai două grupuri de scriitori se cristalizează sub eticheta anonimatului – evreii şi femeile.

Evreul anonim

Ceea ce frapează astăzi în portretizarea lovinesciană a scriitorilor evrei e desigur tocmai înserierea lor pe criterii etnice ca o „specie interesantă şi turbulentă”. B. Fundoianu, Felix Aderca, Ilarie Voronca, Camil Baltazar, Isac Peltz, Ion Călugăru, Ieronim Şerbu, Horia Moreanu, Haimovici-Voiculescu, Morani, Aurescu, Horia Bonciu, Horia Liman, N. Argintescu-Amza sunt asociaţi în mo