În urmă cu o săptămână am pierdut o prietenă: doamna profesor Georgeta Foghel. Era poate cel mai bun lingvist al zilelor noastre. A pregătit multe generaţii de elevi, apoi de studenţi, având drept “arme” ştiinţa, dragostea pentru limba română şi bunătatea faţă de învăţăcei.
Am cunoscut-o în urmă cu două toamne şi două primăveri. M-a rugat să merg la dânsa să îmi povestească despre Nicolae Labiş. A fost colegă cu Nicolae Labiş şi cu Nichita Stănescu.
Am mers. Ne-am petrecut ore bune sub bolta de vie din curtea sa, plină de struguri atât de copţi, încât mustul ne picura în ceştile cu cafea. M-a invitat să culegem via şi nu am avut timp. M-a invitat şi toamna următoare, şi nu am avut timp. Dar ne-am mai văzut, din drag, şi am mai vorbit la telefon, pentru că ne cuprinsese sentimentul frumos al prieteniei.
Îmi vorbea despre limba română ca despre cea mai mare comoară pe care o putem avea şi îmi arăta cartea sa de gramatică a limbii române cu liniştea şi bucuria omului care ştia că nu a trecut degeaba pe pământ. Şi mai ales cu mulţumirea că mulţi au fost cei care, ascultându-i sfaturile, au luat toate examenele cu brio.
Nu degeaba am adus primăvara în discuţie. O altă mare bucurie a sa era grădiniţa de legume. Nu-i lipsea nimic din ea, şi o îngrijea singură. Pentru anul acesta ne făcusem un plan. Ce frumoasă avea să fie grădina! Câte cafeluţe ne propusesem să bem împreună spre a-mi povesti ce viaţă interesantă a avut.
Şi, dintr-odată, am aflat că, oricând, firul vieţii sale se poate rupe. Apoi am primit (prea repede) telefonul de care mă temeam. Dumnezeu să te odihnească, draga mea doamnă profesor.
În urmă cu o săptămână am pierdut o prietenă: doamna profesor Georgeta Foghel. Era poate cel mai bun lingvist al zilelor noastre. A pregătit multe generaţii de elevi, apoi de studenţi, având drept “arme” ştiinţa, dragostea pentru li
