In urma cu 80 de ani, ultima zi a lui martie insemna si prima din viata lui Nichita Stanescu. Sfarsitul topit in inceput. Dar nu unul anodin, ci debutul in fiinta al unuia dintre cei mai straluciti scriitori pe care i-a avut limba romana, denumita de el insusi "dumnezeiesc de frumoasa".
Dupa Caragiale, Ploiestiul adauga inca o nestemata coroanei spiritualitatii neamului. Un neo- modernist considerat de criticii literari ca fiind parte distincta in categoria foarte rara a inventatorilor lingvistici si poetici.
Distinctiile obtinute de catre inconfundabilul Nichita (Premiul Herder- 1975, cel al Uniunii Scriitorilor atribuit de patru ori, Premiul Mihai Eminescu al Academiei Romane- 1978 etc.) l-au asezat pentru totdeauna in Panteonul scrisului romanesc. Acestea au constituit pentru marele poet si eseist o suma a recunoasterii materialitatii. Or, el a levitat intr-o lume absolut personala, coborata din neant pentru doar 50 de ani.
Regretatul George Pruteanu scria despre "ingerul blond" astfel: "Nichita Stanescu nu compunea poezie, ci o genera. Poezia era ca o lumina care iesea din el, numai impreuna cu el fiind deplina". Un fluture intr-un paradis imaginar al propriului polen. El a contribuit la peisajul vietii culturale cu tuse de limbaj categoric genuine, fiecare volum "perpetuand revolutia (neo)modernitatii" ca aspect inedit si suplimentar la opera consacrata a literatilor interbelici.
Intr-un interviu televizat acordat lui Alexandru Stark in 1983, Nichita Stanescu marturisea ca nu il indurereaza critica, ci atacul la persoana. Anii de dupa '89 i-au dat dreptate. Un "pumn" de veleitari n-a sovait in a-i agresa imaginea prin josnice asalturi la biografie, in speranta promovarii din cvasianonim.
Prin atitudinea lor, acei contestatari de circumstanta nu au reusit decat sa inoate in imoralitate, nascand "imense"
