Nu-mi place literatura penitenciară. Asta nu însemnă că o ignor. Prefer, însă, distopiile. Ba, chiar, până la 1990, fiindu-ne nouă total interzis, inaccesibil acest gen de literatură – cel cu referire la nenorocirile comunismului - îl percepeam doar din lecturile de la Europa liberă. Nu discut despre „Amintiri din casa morţilor”, Dostoievski situat afară din sistemul protestatar contemporan. El era cu Ţarul lui...
Aşa că, până în 1990, am luat contact mai degrabă auditiv cu o parte din opera lui Soljeniţân de la Europa Liberă. De alftel, mărturisesc, aveam o ”brumă” de idee despre acest gen, graţie poetului Florentin Palaghia care mi-a împrumutat cele opt volume din ”În preajma revoluţiei”, fabulosul roman autobiografic al marelui şi pe nedrept - uitatului politician şi om de cultură Constantin Stere. Adesea mi-am întrebat studenţii basarabeni de la facultatea de jurnalism dacă l-au citit. ”Nu, a fost răspunsul. Nici nu am auzit de el.” Oare ce face intelighenţia basarabeană contemporană, nu-l asimilează pe marele om?
A! Am omis celebrul film ”Pocăinţa”, a lui Abuladze, pe care l-am văzut prin 1988 pe o casetă video - samizdat, dublat de două ori, din gruzină în rusă, din rusă în română, nu de implacabila şi simpatica doamnă Nistor - film de referinţă în temetica lagărelor sovietice, fiindcă venea din interior.
Adesea ele, subiectele penitenciare, sunt incomode, vulgare, primitive exagerat olfactive, greu de suportat.
De ce nu-mi place acest gen de literatură? Recunosc, dintr-un ruşinos sentiment burghez, jenant, de confort. Adesea ele, subiectele penitenciare, sunt incomode, vulgare, primitive exagerat olfactive, greu de suportat. Mie unul îmi atacă bila. În plus, după o noapte petrecută fără chirie la penitenciarul Jilava, am uitat de rănile pricinuite de violenţa miliţienilor imbecili, dar memoria mea nu se va elibera în veci de mirosul ace