Mă găseam pe 7 martie în Bucureşti şi m-am gândit să profit, mergând la o piesă de teatru cu o distribuţie de excepţie. Spre surprinderea mea, sala era aproape goală, cu vreo 25-30 de spectatori, aşa că reprezentaţia abia s-a mai ţinut, piesa fiind jucată fără cel mai mic chef.
Când am ieşit din sala de spectacol, m-au întâmpinat străzile pustii, de ziceai că se dăduse alarma aeriană şi urma din clipă în clipă bombardamentul nimicitor. Nu era însă nici un bombardament. De vină pentru pustiul de pe străzi era un meci de-al echipei Steaua cu Chelsea, care apoi a scos prostimea majoritară în Piaţa Universităţii, să zăngăne şi să urle. Atâta bucurie era, de ziceai că gata-i cu criza, urmează bunăstarea generală.
La o săptămână după asta, Steaua a pierdut returul cu Chelsea, dar a făcut-o onorabil. O grămadă de bezmetici i-a aşteptat la Aeroportul Otopeni pe fotbalişti, pentru a behăi - cu glasurile unice ale suporterilor români de fotbal - „Suntem mândri de voi!”
Apoi, au avut loc meciurile echipei naţionale, împotriva Ungariei şi Olandei. Iarăşi străzi pustii, iar nu te mai puteai înţelege cu nimeni. Primul meci s-a terminat cu un rezultat de egalitate, dar al doilea s-a lăsat cu o înfrângere netă, scor 4-0. Scor corect pe toate planurile, căci cam ăsta e şi handicapul dintre ţări, Olanda fiind mai civilizată şi avansată economic decât noi de cel puţin patru ori.
A urmat potopul, care continuă şi acum. O inundaţie de insulte la adresa jucătorilor şi antrenorului Piţurcă. Atâta tragedie, atâta dramatism, atâta dorinţă de a curge sânge, de gândeşti că e sfârşitul lumii.
Te cutremuri câtă prostie e înmagazinată în neamul ăsta al nostru, care face din fotbalişti ba nişte icoane pupate cu sfinţenie, ba nişte coşuri unde încape tot gunoiul unei mentalităţi reduse. Oameni care n-ar deschide nici cu pistolul la tâmplă o carte, sunt în stare
