Povestea copiilor care-şi exasperează părinţii, cerându-le imperativ un câine sau o pisică, le este, cu siguranţă, bine cunoscută multora dintre dvs. La fel şi refuzul repetat, sub diferite pretexte, al majorităţii celor mari.
Cei care nu rezistă presiunilor celor mici sunt lesne de recunoscut: îi descoperi trăgând chinuiţi câte un câine de lesă pe străzile oraşului, murmurând în barbă blesteme ascunse şi gândindu-se câte ar fi putut face în loc să plimbe dulăul odraslei care, de altfel, promisese solemn să aibă grijă de acesta. N-am scăpat nici eu de această teroare. Am fost tocată sistematic de ambii mei copii: când de unul, când de celălalt, succesiv, e drept, la câţiva ani distanţă! Alergia mea, şi la propriu, şi la figurat, la părul de animale, plus pretextul "locuitului la bloc" au amânat cât s-a putut deznodământul. Totuşi, pentru a nu fi detronată definitiv şi irevocabil de pe soclul de "mamă bună", am experimentat, cu un oarecare succes temporar, diverşi înlocuitori pentru râvnitul "Azorel". Astfel, în apartamentul nostru au locuit, succesiv sau chiar simultan, porcuşori de Guineea, peruşi, hamsteri, iepuraşi, mierle, peştişori exotici, broaşte ţestoase, papagali vorbitori. Toţi au avut istoriile lor romanţate: apariţii surprinzătoare, vieţi tumultuoase în vecinătatea unor copii inventivi, finaluri mai mult sau mai puţin naturale... În sinea mea, răsuflam de fiecare dată uşurată bucurându-mă că am reuşit să păcălesc, iată, din nou, dorinţa celor mici de a auzi în casă "ham-ham!" pe tonalităţi mai joase sau mai înalte.
Dar iată că anii au trecut şi, taman când credeam că nimic nu mi se mai poate întâmpla în această direcţie (copiii mei fiind deja la vârsta îndrăgostelilor!), aceştia s-au răzbunat! Astfel, primul lucru pe care şi l-a achiziţionat fiica mea în momentul în care, la 20 de ani, s-a mutat în propria garsoni