Secolul al XX-lea, ale carui prelungiri in noul veac sunt de netagaduit, a fost marcat de competitia doctrinelor si practicilor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depasita decat printr-o purificare violenta absoluta. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti” sună textul Internaţionalei. Impertinenta resentimentara continua sa faca ravagii in Romania. Intelectuali de prim rang, cercetatori de admirabila calitate stiintifica, oameni devotati neconditionat statului de drept, sunt atacati, insultati si ponegriti de catre diversi veleitari frustrati si parveniti diletanti. Ticalosia se infrateste, iata, cu tupeul. Public acest articol ca o expresie a solidaritatii mele neconditionate cu acesti intelectuali agresati.
Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii corespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene.
Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fara precedent, furtuni de foc, lacrimi si sange. Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru c
