Nu este un secret pentru nimeni faptul că apariţia Comunităţilor Europene a avut ca motivaţie esenţială şi energia. Actul fondator al UE este direct legat de gestionarea resurselor de energie – este vorba de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Odată cu sfârşitul Războiului Rece s-au realizat progrese clare: în 1991, la Haga s-a semnat Carta Europeană a Energiei, iar la Amsterdam, în 1997, s-a lansat iniţiativa Reţelelor de energie transeuropene.
În 1995 s-a consemnat cea dintâi comunicare a Comisiei Europene care aborda posibilitatea unei politici energetice comune, act denumit Pentru o politică energetică a Uniunii Europene (Carta Verde). După câteva luni s-a publicat şi Cartea Albă O politică energetică pentru Uniunea Europeană, apoi în 1996 şi 1997, Cartea Verde pentru o Strategie Comunitară – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie, respectiv Cartea Albă – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie.
Toate statele membre ale UE au interesul comun de a avea un acces cât mai larg la sursele de energie din zona Mării Negre, bazinul Caspicii şi Asia Centrală, precum şi din Africa de Nord şi zona Golfului Persic. Actualmente, cca 50-60% din gazul şi petrolul necesare sunt importate din exterior, mai ales din Rusia sau din alte state ale CSI, preponderent prin intermediul conductelor ruseşti. Se mai aduc gaze naturale şi gaze lichefiate, dar şi petrol, din Africa de Nord. Din Rusia se importă direct 25-30% din necesarul de energie (cca 130 de miliarde de metri cubi de gaz), estimările vorbind de o creştere cu 40% a consumului de gaze naturale în UE în 2030, plus o sporire a importurilor cu 45% din Orientul Mijlociu. Este posibil însă ca proporţia importurilor să ajungă la 70-75% din necesar în 2025, conform unor estimări pesimiste realizate de Petroleum Economist. Statistic
