Despre Regele Carol al II-lea s-a scris în România relativ puţin ­ în comparaţie cu cerneala care a curs pentru biografiile celorlalţi trei regi – şi, în general, nu putem spune că a existat o perspectivă cu adevărat obiectivă asupra sa.

Copilul şi adolescentul Carol sunt priviţi cu multă îngăduinţă, mai ales că el s-a aflat sub oblăduirea a două spirite îndrăgite de români, mama sa, Regina Maria, şi mentorul său, Nicolae Iorga (al cărui student devenea în toamna anului 1912, acum un secol).

Prima dintre evadările lui amoroase – acea căsătorie “morganatică”, din “vremuri de război”, cu Zizi Lambrino –  e povestită în fel şi chip, cu firul de borangic al unui gen de “can-can” al începutului de secol. Dragostea unui principe atrăgea interesul publicului; o dragoste interzisă, cu atât mai mult, făcea ca românul – iubitor (sau iubăreţ) din fire – să-i acorde o mare simpatie într-ascuns, chiar dacă, pe faţă, se arăta întru totul de acord cu decizia regelui şi-a oamenilor politici de a desface această căsătorie; în pofida faptului că un copil avea să vină pe lume.

Nu la fel de îngăduitor va fi poporul cu cea de a doua pasiune a Principelui Carol, Elena (Magda) Lupescu, cunoscută mai mult sub numele de Duduia. Poate şi pentru că, chiar dacă-i plac “ochii alunecoşi”, românul e bun familist. Iar între timp (în martie 1921), principele moştenitor se căsătorise cu prinţesa greacă Elena şi i se născuse şi primul copil cu aceasta, Mihai.

Era anul 1925 – cel în care Carol o întâlneşte pe cea de a doua Elenă din viaţa lui. Pe 12 decembrie, Carol îi  scrie tatălui său, Regele Ferdinand, anunţându-l că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Era pentru a treia oară în opt ani (pentru Zizi Lambrino şi pentru fiul lor, Carol Mircea, principele făcuse de două ori gestul de a renunţa la poziţia sa). În 1927, când Ferdinand moar