Nu ştiu ce i-a dat lui Graham Greene ideea povestirii cu acest titlu. Văd că a fost scrisă în 1954: poate că la Londra, după sfîrşitul războiului, erau multe urme ale bombardamentelor, care trebuiau înlăturate. Sau fiindcă anii aceia – cînd lumea intra în adăposturi, chemată de alarmă, fără să ştie dacă la ieşire îşi va mai găsi locuinţa – îi obişnuiseră pe oameni cu dărîmarea caselor. Oricum, deşi n-a fost niciodată la Bucureşti, Graham Greene a descris foarte bine ce se întîmplă pe aici, destul de des.

E vorba de o bandă de golani care se zbenguie într-un parcaj de maşini, pe un teren pe care bombele n-au mai lăsat decît o singură casă veche, aşa de şubrezită că zidurile sînt proptite cu nişte pari de lemn. Umblă vorba că Wren a construit casa asta, dar băieţii n-au auzit de Sir Christopher Wren, marele arhitect căruia Anglia din secolul al XVIII-lea îi datorează stilul clasic. Ei ştiu numai că acolo locuieşte „Moş Tăgîrţă“ – un pensionar singuratic şi ursuz, care a fost odinioară constructor şi decorator de case. N-au pică pe el, numai că unuia dintre ei, care a pătruns înăuntru, unde a văzut scara în culbec şi lambriurile de lemn vechi de două sute de ani, i-a venit să le facă praf. Să dărîme casa ar fi o ispravă care ar asigura faima bandei. „N-am auzit ca cineva să fi intrat vreodată în puşcărie pentru c-a dărîmat ceva“ – îşi dă unul cu părerea.

DE ACELASI AUTOR O invitaţie la apărarea oraşului Din reviste vechi O colecţie şi multe altele Arhitectul Călinescu Profitînd de absenţa bătrînului, care a plecat din oraş pentru două zile, tinerii se pun pe treabă. Vor lucra în interiorul casei, cu unelte şterpelite de ici şi de colo: ciocane, dălţi, şurubelniţe, ferăstraie şi un mai. Începe o distrugere metodică, fără ca zidurile exterioare să fie atinse. Pur şi simplu, tot ce a fost altădată un cămin trebuie să dispară.

„Cu ciocanul şi cu dalt