Lansat la două săptămîni după Poziţia copilului, film care a creat vîlvă şi a adus deja peste 60.000 de spectatori în sălile de cinema, Domestic, al treilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru, nu a stîrnit prea mult interesul publicului, deşi ar fi meritat-o cu prisosinţă. În noul său film, Călin Peter Netzer, deși iese din formula „dogmatică“ a noului realism românesc, rămîne pe terenuri cunoscute. În schimb, Adrian Sitaru experimentează și mai mult, cu același curaj și aceeași plăcere pe care le dovedise în lungmetrajele sale anterioare, Pescuit sportiv și Din dragoste cu cele mai bune intenții. Comedia dramatică Domestic se deschide (și se închide, în mod ciclic) cu o scenă funebră, văzută dintr-un unghi subiectiv. A cui e perspectiva, asta n-o știm încă, dar îi auzim vocea din afara cadrului, dialogînd cu personajul din planul apropiat (mai tîrziu, vom afla că este o scenă onirică, așa că absurdul replicilor dintre cei doi ne va fi astfel explicat). În secvența următoare, avem din nou un unghi subiectiv, dar, de această dată, totul ne pare foarte real/ familiar: asistăm la o ședință a unui comitet de bloc, în care majoritatea locatarilor (inclusiv personajul prin ochii căruia privim) i se plîng administratorului de un maidanez oploșit pe scară și îngrijit de niște vecini miloși.
După primele două filme ale regizorului, eram deja obișnuit cu POV-urile (de la englezescul point of view), adică acele cadre care ne lasă impresia că tot ceea ce vedem noi pe ecran este perceput de către unul dintre personaje. Aici, exceptînd începutul și sfîrșitul, nu mai apare decît un scurt POV, deoarece, de data asta, Adrian Sitaru a ales să inoveze în primul rînd la nivelul construcției dramaturgice – mult mai îndrăzneață, provocatoare și subtilă decît am întîlnit în toate producțiile românești recente. Filmul are două părți aproximativ egale, sugestiv numit