Povestea:

Să ne închipuim că suntem undeva, la sud de Paris, într-un sat potopit de păduri prin care se ascund sumedenie de jivine. Suntem în deceniul trei al secolului al XVII-lea, iar marchizul de Chateauneuf şi senior de Montrouge e încântat să organizeze o vânătoare pentru regele său şi pentru cardinalul Richelieu. Marchizul abia a cumpărat senioria de la Montrouge şi plănuieşte să ridice aici un castel impunător.

Cum câmpiile şi pădurile din jur sunt bogate în vânat, va organiza mai multe vânători ca aceasta - îşi spune în gând, bucurându-se să-i vadă pe seniorii oaspeţi mâncând cu poftă din bucatele întinse pe masa aşezată în grabă într-o poiană. E încântat de bucătarul „împrumutat", zice-se,  chiar de la cuhnia gărzilor. A venit acolo, în poiana de lângă Montrouge, cu întreg „arsenalul" bucătăriei de campanie a garnizoanei. Aşa, a putut să pregătească şi berbecii aceia la proţap, cu carne gustoasă şi suculentă, dar şi escaloapele de viţel, cu garnitură de „champignons", celebrii bureţi albi, cultivaţi anume pentru desfătarea aristocraţiei de ţăranii pricepuţi din jurul Parisului.

De altfel - şi aici ajungem cu povestea pe tărâmul reţetelor celebre - la vânătoarea cu  pricina, bucătarul acesta avea să creeze, anume pentru Richelieu, un fel de mâncare din carne fragedă de viţel, ciuperci de cultură şi vin de Porto . Numele bucătarului n-a mai ajuns până la noi.

Mai târziu, marchizul avea să intre în ceva intrigi şi comploturi care-l făcură pe Richelieu să-l întemniţeze... Dar asta-i altă... istorie.

Reţeta, însă, e de găsit în mai multe antologii culinare, iar noi, românii, am aflat-o prima dată de la jurnalistul gurmand Constantin Bacalbaşa, autorul unei superbe cărţi de reţete: „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare", reeditată la Editura Cartex.

Reţeta:

Reţeta, aşa cum ne-o scrie Bacalbaşa, este următoarea: „