O nouă marotă bântuie România: regionalizarea. Aproape dintr-o dată acest termen a devenit unul dintre aceia despre care “se vorbeşte” non-stop şi pe toate canalele. Lucru şi mai straniu, oamenii comuni – care până mai ieri n-aveau nici o idee despre regionalizare – încep (e drept, în bună măsură graţie propagandei media) să se pasioneze de subiect. Care să fie motivul acestei erupţii de “regionalită”? Dacă ne vom uita mai atent, vom realiza că nu e unul singur, ci mai multe. Primul – deşi nu cel mai vizibil – e acela că, după pierderea orizontului “reformei” şi dezamăgirea consecutivă “integrării”, oamenii au nevoie de o nouă “idee-directoare”; de ceva care să-i scoată din apatia singurătăţii consumeriste, a torporii descurcărelii cotidiene şi din asteniile cenuşii ale unei primăveri ce nu se mai poate desprinde de iarnă. Iată că regionalizarea s-a dovedit a fi cuvântul magic ce poate resuscita pasiunile latente ale unui popor adormit. În plus, se pare că – exceptând creşterile continue de preţuri (motivate, firesc, prin “conjunctura mondială”) – viitorul apropiat aproape că nu ne mai rezervă surprize: pentru vară – toamnă nu sunt programate nici un fel de alegeri şi nici măcar o suspendare, nişte Jocuri Olimpice sau orice altceva care să atragă atenţia şi să constituie un “subiect de dezbatere publică”. Riscăm – şi noi şi media – să încremenim în (banale) scandaluri de corupţie, crime de duzină şi – o, cât de previzibilele! – inundaţii urmate de secetă. Drept care tema regionalizării vine exact la momentul potrivit. E – pe măsura noastră – deopotrivă ceva nou, cu iz de “altceva” european, şi actualizarea unui trecut “de vrednică memorie”. Şi – trebuie să recunoaştem – problema regionalizării a fost cât se poate de bine pusă: mai întâi unguri contra români (sau invers) pe subiectul ţinutului secuiesc, apoi “dueluri televizate” între “municipii reşedinţă de jude