Scoţia vrea să devină independentă, adică să se rupă de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; în fapt, doar Partidul Naţional Scoţian (SNP), majoritar în Parlamentul de la Edinburgh, din mai 2011, doreşte acest lucru.

Zilele trecute, Alex Salmond, şeful acestui partid, a anunţat şi data Referendumului pe această temă: 18 septembrie 2014, când se împlinesc exact 700 de ani de la celebra bătălie de la Bannockburn în care scoţienii, conduşi de Robert Bruce, i-au învins pe englezii lui Eduard al II-lea, urmaşul lui Eduard I „Picioare Lungi”. Suntem obligaţi, aşadar, să facem puţină istorie.

Relaţiile dintre Anglia şi vecina ei din nord, Scoţia, au fost tensionate secole în şir. Relieful dificil al Scoţiei ca şi dragostea de libertate a locuitorilor săi au împiedicat sute de ani Anglia să ocupe această ţară la care a râvnit mereu.

Să ne amintim că nici romanii - cărora mai nimeni nu putea să li se opună - n-au reuşit să treacă de „valul lui Hadrian”, adică să cucerească Scoţia.

Luptele cu englezii - cu victorii şi înfrângeri de-o parte şi de alta - deosebit de sângeroase, au durat secole întregi, până la moartea marii regine Elisabeta I. Ea n-a avut urmaşi, aşa că la tron a venit Iacob I (al VI-lea al Scoţiei), fiul verişoarei şi rivalei sale, Maria Stuart. Atunci a început procesul de apropiere a Scoţiei de Anglia având un rege comun, un parlament unificat etc. Şi totuşi, purtătorii de kilt (acea fustă a lor celebră) şi cântăreţii din cimpoi (instrumentul lor muzical naţional) n-au încetat să facă necazuri Londrei. Câteva decenii l-au sprijinit pe regele detronat Iacob al II-lea şi pe urmaşii lui împotriva dinastiei de Orania şi, apoi, de Hanovra, deşi Iacob şi ai lui erau catolici iar scoţienii şi englezii erau protestanţi. Istoria este, însă, ironică - aşa cum am spus-o mereu.

Treptat, însă, mai ales odată cu sporirea puteri