La sfîrşit de martie, m-am aflat la Am­ster­dam şi am avut bucuria să pot fi în sala Operei la ultima reprezentaţie din seria celor şapte care au oferit publicului şansa de a asista la o montare originală a operei Dragostea celor trei portocale de Serghei Prokofiev. Spectacolul din seara zilei de joi, 21 martie, nu a fost o premieră, ci reluarea unei producţii datate 2005. Atunci, Dragostea celor trei portocale a fost atît de aplaudată, încît reprogramarea ei, după opt ani, nu a reprezentat un risc, ci, dimpotrivă, garanţia unui succes fulminant. Partitura lui Prokofiev este inspirată dintr-o piesă de teatru cu acelaşi titlu (1761), semnată de Carlo Gozzi – cel care a scris şi Turandot, un an mai tîrziu –, pentru care compozitorul a imaginat o muzică vie, strălucitoare, plină de nerv şi de culoare, suport excelent, deseori cu rol de ilustraţie pentru povestea fantastică, plină de învăţăminte profunde, dar şi de umor. Serghei Prokofiev (1891-1953) a scris nouă opere, începînd cu Gigantul (1900) şi terminînd cu Povestea unui om adevărat (1948). Dragostea celor trei portocale este o comandă a Operei din Chicago. Prokofiev a primit-o în 1918, cînd a vizitat Statele Unite ale Americii. Premiera a avut loc în 1921 chiar la Chicago. Societatea americană, muzica americană a momentului, libertatea, originalitatea şi îndrăzneala produselor artistice americane l-au impresionat şi influenţat puternic pe compozitorul sovietic. În consecinţă, opera sa Dragostea pentru cele trei portocale este o explozie de originalitate sonoră şi de generozitate teatrală, ce combină convenţia, tradiţia şi tiparul commediei dell’arte cu elemente suprarealiste; o poveste plină de emoţie şi situaţii în care spectatorul contemporan se regăseşte uşor – melancolia unei vieţi inutile, intriga distructivă, morala zîmbitoare, şocul unei soluţii ce vine dintr-o direcţie neaşteptată, caractere rele şi u