Orientul Mijlociu este azi mai fierbinte ca oricând. Ca să parafrazez o veche aserţiune despre Grecia Antică, acolo pacea este întreruperea temporară a războiului. În urmă cu ani buni, când absolveam a doua clasă de liceu, manualul de istorie universală se încheia cu prezentarea succesului tratativelor de pace de la Oslo, Cairo şi Washington din 1993-1994, când Yasser Arafat, şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Itzhak Rabin, premierul Israelului şi Shimon Peres, preşedintele Israelului primeau Nobelul pentru Pace.
Între timp, la 4 noiembrie 1995, un radical israelian l-a asasinat pe Itzhak Rabin, erou al confruntărilor israeliano-arabe din anii 60-70 ai secolului trecut. Acordurile din 1994, la care făceam referire sunt de fapt o urmare a reizbucnirii conflictului israeliano-palestinian, care datează încă de la fondarea Statului Israel, în 1948.
Crearea Israelului era finalul unui proces istoric început încă de la izgonirea evreilor din Ierusalim, în timpul ocupaţiei romane. După războiul de şase zile din 1967, două din nucleele palestiniene (palestinienii sunt un popor străvechi, urmaşi ai filistinilor biblici, numiţi de Herodot palestinoi, cu oraşele tradiţionale Gaza şi Ierichon, cucerite de evreii, reveniţi în patria lor, conduşi de Moise, după exodul din Egiptul faraonic şi traversarea Peninsulei Sinai), aşa numita ”Fâşie Gaza”, ocupată de Egipt şi ”Cisiordania” (alipită în anii 50 Iordaniei) au fost cucerite de Israel, care a implantat colonii evreieşti, obligându-i pe palestinieni să se îndrepte spre tabere de refugiaţi. După acordurile de la Camp David, din 1973, conflictul a reizbucnit, în 1987 prin ”Războiul pietrelor”– Intifada, lupte de stradă între palestinieni şi armata israeliană.
Yasser Arafat, ca lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei a fost susţinut dintotdeauna de forţe ostile ale Israelului (în special