Luând în calcul întreaga perioadă postcomunistă, în România au avut loc, în total, 6 manifestări referendare: două referendumuri constituţionale (unul pe 8 decembrie 1991 şi altul pe 18-19 octombrie 2003), două referendumuri pentru demiterea preşedintelui (pe 19 mai 2007 şi pe 29 iulie 2012), unul pentru schimbarea sistemului de vot (pe 25 noiembrie 2007) şi unul pentru trecerea la

parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari (pe 22 noiembrie 2009).

La o primă evaluare, s-ar părea că, dată fiind consultarea demos-ului pe chestiuni de maxim interes general, sistemul politic românesc poate fi înscris, cu succes, în seria democraţiilor funcţionale, cu o autentică fibră participativă.

O evaluare tehnică minimală ne arată însă că, din totalul manifestărilor referendare redate mai sus, două au fost invalidate din cauza participării insuficiente (referendumul pentru schimbarea sistemului de vot din 2007 şi cel pentru demiterea preşedintelui din 2012), iar în cazul altuia perioada votului a trebuit să fie prelungită cu încă o zi, din acelaşi motiv (referendumul constituţional din 2003).

În contextul dezbaterii despre posibilele modificări ce ar putea fi aduse actualei Constituţii a României, aş aduce în discuţie încă cel puţin două tipuri de evaluare, ţinând cont, ca şi în cazul anterioarelor exerciţii de „inginerie constituţională”, de problemele observabile la nivelul sistemului nostru politic, aşa cum sunt personalizarea instituţională şi deficitul democratic.

Referendumul şi personalizarea politicii: o evaluare procedurală

Într-un eseu admirabil despre „guvernarea oamenilor sau guvernarea legilor”, politologul italian Norberto Bobbio sublinia primatul cadrului procedural specific statului de drept: actul de guvernare se realizează prin respectarea strictă a legilor, indiferent de oamenii care ocupă vremelnic funcţii în a