Pentru importantul rol strategic pe care îl avea, cetatea Timişoarei a fost pentru turci tot atât de importantă ca Belgrad şi Buda şi după ce au cucerit-o, întărirea fortificaţiilor interioare şi exterioare a fost o preocupare continuă a otomanilor, căci nu trebuia precupeţit nici un efort pentru a o păstra.
În epoca turcească, Timişoara se compunea din trei părţi: castelul, oraşul fortificat şi două cartiere aflate în exteriorul acestuia, Palanca Mică şi Palanca Mare, cu mai multe mahalale, la rândul lor fortificate. Primele reparaţii au început imediat după ce turcii au pus stăpânire pe cetate. Au întărit zidurile, au săpat şanţuri adânci în jurul acestora şi au ridicat palisade de stejar, multe modificări fiind impuse de noile tehnici militare. În secolul al XVII-lea, fortificaţia consta dintr-o întăritură de pământ cu o palisadă din lemn de stejar, care, acoperit de ape, se întărea ca oţelul. Peste palisade era aşternută viţă-de-vie sălbatică legată, care în timp dădea consistenţă întăriturii. Spaţiul dintre întărituri era umplut cu pământ şi era destul de lat pentru a trece o căruţă sau doi călăreţi. Tot aici se juca şi celebrul joc al călăreţilor, „gheridul”, care consta în aruncarea din fuga calului a unei suliţe într-o ţintă.
Cetatea avea în trei locuri şi puncte de pază cu terasă, unde cânta şi meterhaneaua (muzica militară otomană). Oraşul fortificat, aflat în zona actualului cartier Cetate, avea zidurile din pământ şi lemn, cu o grosime considerabilă, şi bastioane pentru a rezista artileriei şi era înconjurat de mlaştini şi braţe de apă ale Timişului, fiind extrem de greu de cucerit. Aici se aflau cele mai importante clădiri: bazarul, cu zeci de dughene mici, orientate spre Mecca, trei băi publice (două din ele în zona primăriei vechi din Piaţa Libertăţii), casa paşei, hanurile, cazarma ienicerilor, case de locuit.
Timişoara străjuită d