Daca pana prin 2004 comunicarea externa se facea formal prin ambasade si servicii consulare tinand de Ministerul de Externe, dar si informal, prin mass-media, ei bine, dupa aceasta data politicienii insisi comunica informatii in afara, dar externalizeaza concomitent si conflicte interne.
In plus, daca pana atunci liderii politici incercau sa obtina sprijin exterior, preponderent pentru acoperirea unor necesitati economice, sociale sau culturale, ei bine, dupa 2006-2007 comportamentul lor fata de Occident, mai ales fata de UE si CE, s-a schimbat treptat, partenerii externi fiind solicitati sa arbitreze jocurile interne de putere.
O istorie zbuciumata
Istoria noastra cunoaste un lung sir de astfel de situatii, din antichitate pana azi, dar din aceasta pricina nu e cazul sa ne victimizam cu orice pret: in majoritate tarile si popoarele de mica si mijlocie intindere/putere au cautat arbitrajul celor mai puternici, uitand sau descoperind foarte tarziu ca in relatiile politice internationale nu a existat niciodata ajutor politic dezinteresat. Vezi situatia fostelor entitati statale ale Iugoslaviei.
Din 2004-2007, insa, Romania si-a schimbat statutul international, devenind parte a NATO si a UE, cu drepturi egale cu ale tuturor celorlalte tari. De aceea, era de asteptat ca evolutia politicii noastre externe sa se inscrie pe acelasi trend cu a tuturor partenerilor. Or, dupa o negociere de admitere in UE calificata de majoritatea comentatorilor interni ca fiind facuta "in si pe genunchi", nimeni nu s-a mai preocupat de reprezentativitatea, demnitatea si identitatea Romaniei nici in Parlamentul European, nici in Comisiile Europene sau in fata inaltilor comisari.
Batalia se muta in exterior
In schimb, daca Guvernul Tariceanu si majoritatea parlamentara conjuncturala PNL-PSD s-au concentrat atunci mai mult pe