Jurnalistul, scriitorul Nestor Ratesh a împlinit ieri 80 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Vremurile nu mă supără prea tare, doar trecerea lor mi se pare nedreaptă”
“Ce face Ratesh? Trăieşte cât se poate de bine, exact la fel de bine ca la 79 de ani. Dacă nu i s-ar aminti că a mai trecut un an, probabil că n-ar observa. Dar nu-i rău că i se aminteşte, mai meditează şi el la trecerea vremii… Momentan se află la Washington, dar o mai mare parte din timp o petrece la Bucureşti. Vremurile nu-l supără prea tare, doar trecerea lor i se pare nedreaptă. Ce-i ocupă timpul? Mai curând gândurile decât treburile. Se gândeşte mai mult la ce este şi ce a fost decât la ce va fi. Şi din când în când mai şi scrie. Nu scrisorele…
Am devenit un om mai bun şi mai răbdător, chiar şi mai politicos: nemaivorbind unui microfon, am grijă ce, cât şi cum spun şi de aceea supăr mai puţin. Nu mă obsedează lipsa de notorietate ci, dimpotrivă, mă lăfăiesc în ea. Deşi un pic de atenţie (cum ar fi acest interviu!) nu-mi strică… Chiar fără să am secrete de destăinuit.
Cred că norocul nu vine întotdeauna de la sine, trebuie să-l cauţi şi, mai ales, trebuie să şti cât se poate de bine ce ar putea însemna «noroc» pentru tine. Eu am fost orfan, am fost crescut de la vârsta de şase luni de părinţi adoptivi care erau meseriaşi săraci. Am plecat foarte timpuriu de acasă şi a trebuit să fiu arhitectul propriului meu destin.
Înainte de toate, a trebuit să am din ce trăi şi am decis să mă duc la o şcoală medie tehnică într-un alt oraş decât cel în care trăiau părinţii mei adoptivi. La Piatra Neamţ am urmat cursurile Şcolii de Construcţii Hidrotehnice, iar la absolvire am fost repartizat pe un şantier lângă Bucureşti, unde am lucrat doi ani. Aici m-am îmbolnăvit de tuberculoză (o boala la modă în acele vremuri) şi, cum se întâmplă adesea în viaţă,
