Când omul simte pericolul, încearcă să schimbe ceva. Uneori, e singur, pentru că nu tuturor le pasă, alteori, strigă alături de alte câteva voci, numărabile pe degete. Aparent, cel puţin în ultima vreme, aşa arată cultura protestului în Timişoara. Doar aparent. Ce s-a întâmplat în seara de 4 aprilie, avea să schimbe percepţia. Oamenii au ieşit, în sfârşit, din case. Cu sutele. Strigând ce nu vor: exploatarea gazelor de şist.
De la unu la câteva sute
La semaforul din Piaţa Libertăţii un bărbat cu bască neagră aşteaptă. Nimic mai banal. Însă timişoreanul ţine în mână o pancartă cu un mesaj adresat Guvernului. Negru pe alb, scrie: „Guvernanţi! Aţi promis «fără gaze de şist»! Ne-aţi trădat!”. Se îndreaptă spre Piaţa Operei. Îl opresc şi îi spun că în Piaţa Operei nu-i nimeni, de acolo vin, şi fac o încercare în Piaţa Unirii. „Nu, e în Operei, la cinci jumate. Aşa scria în ziar. Bănuiesc că nu or scris prostii”, îmi spune şi ne despărţim. Merg totuşi spre Piaţa Unirii. Din colţul Muzeului, i-am vazut. Nu erau nici un sfert din câţi aveau să fie la sfârşit, dar mi se păreau mulţi. Aveam experienţa altor proteste, când doar câţiva inşi vociferau în centrul oraşului, sub privirile nepăsătoare ale trecătorilor. Acum era altceva. În sfârşit, oamenii se mobilizează în stradă. Au ieşit pentru sănătatea, pentru viaţa lor şi a copiilor lor.
Organizatorii împart pancarte. Îi spun unei fete că unii merg în Operei. „Stai liniştită, sunt două fete acolo care o să le spună că aici va avea loc”. Înţeleg, în sfârşit, de ce atâtea confuzii legate de locaţie şi de oră. Iniţiatorii au depus o solicitare la Primărie, cum se face în cazul protestelor, prin care au cerut să fie lăsaţi în Piaţa Operei, un loc firesc pentru murmur şi răbufnire, din moment ce acolo începuse şi Revoluţia. Dar primarul, nu şi nu. „Sub mandatul meu nu se dau aprobări pentru mi
