Puternica Alberta, minunea fără membre: abandonată la două luni, multipremiată la 10 ani
Fetiţa şade în mijlocul dormitorului jos, pe covor, tastând laptopul cu degetele de la picioare. Scobitura tălpii stângi face click pe mouse; talpa dreaptă o ţine întinsă, ca balerinele, la câţiva centimetri deasupra tastaturii. Cele patru degete de la picioare ţăcăne tastele perfect, la milimetru. Ar putea să scrie aşa şi cu ochii închişi. N-a greşit niciodată. Zâmbeşte cu chipul scăldat în sudoare. E trudă grea, dar ea nu recunoaşte. Se munceşte să-i scrie un email de încurajare lui Florinel Enache, militarul român mutilat în Afganistan. Îşi trage şosetele roşii cu văcuţe, înainte să-şi verifice textul cu talpa dreaptă: “D-le Florinel, sunt Lorelei o fetiţă de 10 ani din Târgovişte. M-am născut fără membrele superioare şi fără fermur. Cu toate acestea, sunt o luptătoare. În ciuda infirmităţii mele scriu, desenez şi cânt la pian cu piciorul. Am câştigat multe premii. De curând mi-am lansat primul meu volum de poezii, din care am să-ţi scriu o strofă din poezia mea preferată, Iubire de ţară (...). D-le Florinel, a fi patriot înseamnă a-ţi iubi ţara şi neamul, cum aţi făcut şi d-voastră. Pentru mine sunteţi un simbol viu, marele erou de care are nevoie tânăra generaţie”.
De fapt, pe ea o cheamă Alberta Moşneguţu. Lorelei e numele de scriitoare. Căci săptămâna trecută şi-a lansat prima ei carte cu poezii şi proză, “Zâmbet de înger”. Şi s-a iţit aşa pe scenă, în lauri şi-n aplauze – ea, un trunchi umblător, amestecat prin marea de oameni normali cu mâini şi picioare. Ea, un moţ pitic de carne înfăşurat în rochiţă. Şi tot ea, fericită, legănându-se pe două jumătăţi de picioare, vorbind publicului despre patrie, ostaşi şi iubire. Aşa s-a născut Alberta, nu doar fără mâini, ci şi fără femur, jumătatea de sus a piciorului. Prea speriată, mama ei bună a abandonat-o în spi