Motto: Politica este arta posibilului în interesul binelui comun.

Voci cu pretenţii din presa şi societatea civilă românească dau în aceste zile o remarcabilă dovadă de incultură politică şi inabilitate de a sesiza bunele ocazii în care omul trebuie să mai şi tacă pentru a avea timp să gândească (proverb englez). Mahalaua politico-mediatică dâmboviţeană confirmă originile sale de extensie periferică a unui imaginar colectiv rural ce s-a insinuat clandestin într-un spaţiu de cultură citadină pe care se pare că încă nu l-a asimilat în profunzime.

Cultura compromisului rezonabil pentru salvarea binelui comun al cetăţii şi, mai ales, respectul pentru legitimitatea exprimării unor puncte de vedere divergente ori contrare rămân, se pare, concepte de o irealitate incomprehensibilă pentru mulţi comentatori publici. Trist, de această dată, dintre aceia cu pretenţii. Faptul că tonul este dat de diverşi actori politici nu este în sine o scuză cât mai ales o circumstanţă agravantă pentru toţi cei implicaţi.

Se uită prea repede în acest recent zgomot de fundal faptul că o negociere presupune compromisuri reciproce şi, mai ales, angajamente comune pentru viitor. Mai mult, o negociere nu reprezintă o reglare de conturi cu impact asupra unor prezumtive sau reale datorii din trecut. Cine crede astfel, se află în eroare asupra mizei. Prima funcţie a negocierii este aceea că facilitează o recunoaştere reciprocă a legitimităţii părţilor angajate în negociere, precum şi exercitarea unei necesare capacităţi de rezervă (restraint) din partea actorilor implicaţi (acesta fiind, printre altele, un aspect de urmărit în continuitate). Or, acest tip de evoluţie reprezintă, se pare, nu puţin lucru la Bucureşti. Dimpotrivă. Din acest motiv a şi fost salutat. Pentru încurajarea unor paşi timizi spre normalizare şi normalitate.

Deblocarea unei crize politice este net prefera