Din ce în ce mai mult invocăm în ultima vreme faptul că suntem ocupaţi, că nu avem timp, că suntem prinşi. Parcă simţim chiar o plăcere şi o voluptate din lipsa posibilităţilor de a face şi altceva decât lucrul pentru care suntem prinşi, care ne prinde şi ne acaparează tot mai mult spaţiul libertăţii individuale. În esenţa fiinţei, prinderea este de fapt expresia orizontului ocrotirii; prinderea şi ţinerea de mână este, în sine, gestul unei griji pentru cel mic; mai târziu, în adolescenţă şi tinereţe devine corelativul împreună-mergerii, pentru ca la bătrâneţe să capete valenţele unui ajutor pe drumul tot mai anevoios al neputinţei de a sta drept...

Hainele potrivite ne prind, după cum prinderea în horă, ca metaforă a alegerii de moment, exprimă stările anterioare unor drumuri la care ne încumetăm să păşim. Însă în viaţă trebuie să ne prindem şi de diferite situaţii, astfel încât toate gesturile pe care le facem să ne prindă bine nouă sau semenilor noştri. Atâta vreme cât prinderea are conotaţii pozitive, ea poate fi făcută cu mâna, cu ochiul, cu sufletul, cu inima sau cu gândul.

Prinderea cu gândul e un mare atu al superiorităţii fiinţei; a-ţi păstra mereu gândul prins în întrebări şi călătorii devine un gest elementar cu a transcende lumile.

De fapt, prinderea are, în esenţa ei, atributul elementar al ocrotirii unei lumi de către alta – întotdeauna individul va simţi nevoia să treacă hotarul lumii sale, iar fără o prindere îi va fi imposibil. Sfinţii Părinţi au adoptat o vorbă celebră şi foarte adevărată – dacă vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşti! Prinderea în gând este forma supremă a unei legături pe care o putem face cu ce ne înconjoară astfel ca, din trecerea noastră de moment prin lume, să permanentizăm o prindere de veşnicie...

Important e ca, la urmă, să putem face prinsoare cu noi înşine şi cu cei din j