Acum câţiva ani am făcut un reportaj cu controlorii RATB. A fost foarte frumos. Pe la cinci dimineaţa, patru controlori ne primiseră în pivniţa lor de la un depou de pe la Piaţa Victoriei, cu cafea făcută la reşou şi cu o amabilitate printată de cu seară acasă la ei. Excesiv de politicoşi, ne invitaseră (ca şi cum ar fi venit din partea lor) să fim parte activă la controlatul cetăţenilor normali, care se duc la serviciu în fiecare dimineaţă. Se cam trăgea de cafeaua aia, dar noi, Dan Marinescu, colegul meu, şi cu mine ne prefăceam că nu ne dăm seama. Pe la opt fără un sfert se decide ieşirea în teritoriu. Se urcă în tramvaiele deja mai puţin aglomerate, căci primul val de oameni ducători la job se spărsese. Se controlează câţiva deştepţi, se preface că toate sunt în bună regulă. Dintr-o politeţe excesivă, mă prefac că nu-mi dau seama că le încurc ploile stându-le pe urme. Îmi dau seama că nu fac altceva decât să contribui la scăderea venitului zilnic, prin faptul că trebuie “să dea bine de faţă cu presa”. Ah!
După două ore de prietenie aflaserăm deja că au salariul minim pe economie, deşi, sincer, nu le ceruse nimeni să facă publice nici un fel de cifre. Înţelesesem, fără să vreau, că oamenii îşi justificau fără să le fi fost cerută asta, metoda lor tâmpită de “admonetare”: înţelesul la locul faptei.
Le mai stătuserăm după coadă până pe la douăşpe, după care, sătui de înjurăturile subliminale, ne retrăseserăm. Concluzie: controlorii RATB îşi fac datoria cu asupra de măsură. Chestia e că treaba nu stătea deloc aşa: controlorii noştri nu ştiu cum să te şpăguiască mai bine, în fiecare zi din viaţa lor. Dacă-l prind pe vreunul, de obicei studentă mică de înălţime, cu aspect angelic sau om la a doua tinereţe, cu aspect decent, se aruncă pe el, ca nişte... cum să zic eu... cum să ilustrez... aţi văzut cum se aruncă hienele pe bietul animal şi cum îl
