Când, la Muşeniţa suceveană, într-o (bună) zi de 7 aprilie, un prunc numit Nichita împlinea exact un an şi deja striga „mamă” în limba română şi „tată” în slava veche, la Vânătorii Neamţului crengist şi sadovenian un alt prunc, Daniel numit, lansa primele vocale, venite de la stră/bunii lui, şi prelungite într-un oaaaa! care făcu să intre-n rezonanţă lirică aerul transparent al unei primăveri ce sta a-nmuguri...

Ce s-a întâmplat după aceea se cam ştie, iar unde nu se ştie, se documentează. Cert este că cei doi – dar fiecare în copaia, în satul şi în anul lui –, la botez, când li s-au pus la îndemână, conform obiceiului, diverse unelte şi ustensile, spre a vedea pe care le apucă, s-au repezit la călimara cu cerneală albastră şi la tocul cu peniţă klaps, încât taţii, bucuroşi că progeniturile lor conţopişti s-or face, imediat au mai dat pe gât un şnaps... Mai apoi, la şcoală (evident, fiecare la şcoala lui), viitorii poeţi jucau până ameţeau, dimpreună cu fetele, jocul acela în care se cânta şi se aplauda ritmic şi parcă la nesfârşit: „Într-o-că-li-ma-ră-/este-o-cer-nea-lă.-/Ce-fel-de-cer-nea-lă-am-eu-la-mine?!?” Băieţii îşi făceau provizii, pentru temele şi pentru poemele ce nu vor întârzia să vină. Până când, la un colocviu pe malurile Ozanei („cea frumos curgătoare”) cei doi şi-au strâns, afectuoaşi, mâinile: „Nichita Danilov”, s-a recomandat înainte-născutul. „Daniel Corbu”, a zis şi urmăritorul. Şi-au recitat, la unison, dintr-un clasic în viaţă, Gheorghe Lupu numit: „Noroc, şi să ne revedem în poezie!” Ciudat este că, prin ani, distanţa între cei doi s-a păstrat, astfel încât, dacă în 2012 Nichita Danilov a sărbătorit cea de-a 60-a primăvară, era normal ca anul acesta să treacă şi Daniel Corbu pragul şaizecismului. Se-ntâmplă de câţiva ani – cum remarcam şi-n vorbirea despre Nichita – un fenomen paranormal: optzeciştii au devenit, cam cu toţii, şaizeciş