Hugo Chavez s-a stins într-o discreţie revoltătoare. Numai apoi s-au aprins reflectoarele să-i lumineze petrecerea. Venezuelenii l-au bocit şapte zile  la  rând, lacrimi neprefăcute, ca la coreenii  din Nord. I-au  mulţumit astfel pentru lecţia  de demnitate naţională predată ani în şir, spre stupoarea unei societăţi din ce în ce mai globalizată. Detractorii, recrutaţi din pleava  susţinătorilor imperialismului de orice  fel, l-au numit  “dictator”. Nu le conveneau apucăturile de haiduc regional ale  răposatului, îl voiau  slugă obedientă a americanilor. Încolonat  docil în cohorta politicienilor nevertebraţi înşiraţi în  faţa Casei Albe, doar, doar o primi şi el o binecuvântare acolo, ceva. Un hamburger măcar, un mizilic. A crezut în visul lui Simon Bolivar până ce un cancer suspect l-a răpus. Să crezi în vise de  unificare  zonală, în aceste vremuri de deznaţionalizare, e o nebunie. Utopie desăvârşită. Anacronică. Şi de aceea destui s-au căznit să-l livreze opiniei publice ca pe un dezaxat. Culmea, de parcă nu era suficient, prietenul fidel al cubanezului Castro s-a apucat să  militeze pentru restaurarea  echilibrului dintre ţările bogate şi restul lumii. Ce “trufie”, ce “inadecvare” !  Păi “restul” acela e de câteva ori mai mare decât  insula aia de bogăţie ! Unde s-a pomenit vreodată o aşa  aberaţie, îmi răspunde careva ? Noua  ordine mondială a făcut posibilă o asemenea grozăvie, cu un cinism grotesc dezgustător. Un “demagog” exaltat, au grijă să ne prostească analiştii de la Washington, un “manager dezastruos”. Tocmai ei, groparii de azi ai lumii, tocmai  ei, managerii perfecţi ai actualei crize economice  şi financiare… Câtă ipocrizie  diversionistă îţi trebuie să-i arăţi cu degetul pe alţii, în contra  evidenţelor ? Cică “A lăsat Venezuela în ruină, iar moartea sa îi aruncă pe cei aproximativ  30 de milioane de locuitori ai ţării într-o nesiguranţă profundă”,