Spunea papagalul pe cale de a fi celebrat şi împăiat, se poate şi aşa: adică fără operă

Cei trei „veleitari” amintiţi mai sus nu ar fi avut, după Revoluţie, cine ştie ce succes sau rezonanţă în lumea politică şi culturală românească, dacă nu li s-ar fi alăturat N. Manolescu. Ieşit la rândul lui din comunism cu o aură şi un prestigiu important, unic chiar şi în sferele politicii. Fapt care, probabil, i-a şi sugerat o falsă idee de perspectivă a propriului destin – o carieră politică. Lipsit total de experienţă în această zonă, ocrotit decenii la rând de umbrela politrucului G. Ivaşcu, amic şi protejat al lui Gh. Dej şi Maurer, N. Manolescu a demonstrat, într-adevăr, spirit critic şi adeseori îndrăzneală pertinentă în judecăţile sale de valoare. E drept că s-a bucurat, ca nici un alt critic din generaţia sa, de rubrici fixe, timp de decenii, la cele două mari reviste culturale ale comuniştilor, Contemporanul şi România literară, în consecinţă se afla în nomenclatorul comitetului central, chiar dacă, cum se mândreşte, nu a fost membru de partid. Dar în acei ani confuji şi sterili de după Revoluţie – şandramaua comunistă românească a căzut, cel mai spectaculos şi mai barbar faţă de suratele sale de soartă politică din nord! – nu un ins lipsit de rutină politică şi de exerciţiu cinic minimal în relaţiile sau în manipularea umană cum era Manolescu, dar chiar şi cineva cu experienţă specifică şi cu relaţiile necesare acelui moment nu avea şanse la o reală carieră în zonă. Cu atât mai puţin cineva care pretinde să devină preşedintele ţării, fără să facă temenele de rigoare corifeilor opoziţiei de atunci, dnii Raţiu şi Coposu, asistaţi activ de dna Blandiana, care l-au preferat, după cum se ştie, pe un coleg al dânsului de la Universitate, cu mult mai puţin fudul şi mai maleabil ca personalitate. După zece ani, Manolescu se întoarce „scârbit” în lumea literelor, dar