Cazul învăţătoarei care chipurile s-a înfometat în lupta sa cu sistemul este unul grăitor pentru felul în care se face politică la noi. Când unii nu primeau nici bani de şomaj, ea era plătită să facă foamea. O foame plătită pe drepturi de autor. Între timp, învăţătoarea a ajuns parlamentar, iar fiica ei e consilier în Ministerul Educaţiei. Esenţială în toată ascensiunea lor a fost propaganda făcută. Dar mai grav este faptul că aceşti stâlpi ai propagandei sunt recrutaţi în funcţii.

Să zicem că atunci când erai în opoziţie aveai nevoie de propagandă. Şi veneai cu tot felul de cazuri excentrice care îţi slujeau în lupta cu puterea. În felul ăsta se livra imaginea cât mai multor colţuri din societate cu oameni răzvrătiţi. Dar după toată această luptă grea de secole, care a durat douăzeci de ani, vorba lui nenea Iancu, ai ajuns la putere. Şi aici, ce faci? Vii şi-ţi răsplăteşti toţi strigacii cu funcţii. Chiar dacă unii s-ar fi înfometat de-adevăratelea, asta nu înseamnă că vii şi le oferi funcţii pentru asta. De la cei care au fluturat un steag la cei care au umblat să procure pişcoturi şi apă minerală în campania electorală, toţi devin experţi guvernamentali. Ieşind din opoziţie, tu ca putere politică începi să ai responsabilităţi. Trebuie să guvernezi, ai nevoie de eficienţă şi-n aparatul administrativ, şi nu-ţi strică şi nişte parlamentari cu-n profil adecvat. Tu nu mai ai responsabilitatea propagandei, iar dacă mai vrei să-ţi menţii secţia de propagandă vie, atunci foarte bine, să stea acolo strigacii. Dar să mergi pe ideea de răsplată, să faci din funcţiile politice recompensă pentru microbiştii care te-au susţinut e dovada unui amatorism şi a unui primitivism politic de joasă speţă. Sigur, nu inundă doar lătrăii aparatul puterii, e vorba şi de pilele aferente care vin să schimbe o clientelă cu alta. Însă gravă e practica aceasta care barează drumul comp