Pe când mai cochetam cu politichia, de care vreau să mă reapuc în scris, de ziua mea naştere, mai 1997, m-a invitat la Cotroceni dl preşedinte Constantinescu să mă felicite. Făceam o vârstă rotundă. Peste câteva zile, domnia sa urma să semneze blestematul, zic eu, tratat cu Ucraina.

Contestat la vremea aceea prin proteste de stradă, presă etc. Întrebat ce părere am, eu unul am spus clar că nu trebuie făcut pasul, deşi ştiu că existau presiuni - citiţi „şantaje” - din partea multora condiţionând intrarea noastră în UE. Argumentul d-lui Preşedinte era unul mai mult sentimental:

”Am promisiunea şi cuvântul prietenului meu, preşedintele ucrainian Kucima, că de azi încolo românii din teritoriul ucrainian o vor duce mai bine, vor avea mai multe drepturi”.

Am tăcut. Tratatul s-a semnat. Despre românii din Ucraina, nimic. Ba, ceva mai târziu, nu ştiu dacă chiar în mandatul lui Kucima, ei au avut un dar interesant de sorginte basarabeană: li s-a impus termenul, li s-a ordonat să spună că limba română pe care o vorbesc ei este, dragi copii, „limba moldovenească”.

Paranteză: acelaşi lucru l-am descopoerit cu stupoare, recent şi la „fraţii” noştri sârbi care le impun românilor din Valea Timocului, cam 350.000 de suflete, ca şi celor din Voivodina, aşa-numita limbă ”vlahă”. Închei.

Halal prietenie şi halal cuvânt de onoare al ucrainianului Kucima! Dar, cu toate acestea, românii de acolo, îndeosebi cei din Bucovina românească, din istoricul oraş românesc Cernăuţi, aveau oarecare drepturi câştigate prin luptă şi aprobate prin generozitatea imperială de la Kiev. Ca acum, să aflu că în „contextul crizei mondiale” autorităţile ucrainiene au hotărât desfiinţarea emisiunii în limba română, deci a secţiei române de la postul Radio Ucraina Internaţional.

Asta ca primă măsură, se spune. Cică, vor fi desfiinţate şi altele. Atunci de ce, cum s-a nimerit, d